O clipă, o oră… o pagină din timp
Cursul vieţii, în zilele noastre, este caracterizat de o rutină totală, rareori întreruptă de mici picături umplute cu trăiri deosebite. În fiecare zi oamenii fac aceleaşi lucruri indiferent de varstă: dimineaţa se pregătesc să plece şi se mai întorc seara de unde au plecat. Mereu pe fugă, foarte greu găsim momente de linişte în care să medităm asupra ceea ce simţim sau asupra ceea ce ar putea urma. Mergând pe stradă într-o dimineaţă, am simţit că totul s-ar putea schimba într-o clipă fără ca eu să contribui.
Chiar dacă suntem artiştii propriilor întâmplări, nu putem prezice ceea ce poate deveni un punct negru pe o foaie.
Te-ai gândit vreodată că tot ce este monoton se poate schimba? Te-ai gândit vreodată că un tablou perfect poate fi brusc stricat din neatenţie sau poate fi transformat în ceva mai bun decât era? Care ar fi primul lucru care l-ai face dacă ai afla într-o zi că mai ai de trăit decât o oră? Chiar dacă nu ai nici o boală incurabilă şi nici sfârşitul lumii nu pare să vină, viaţa ta ar putea fi oprită din simpla dorinţă a timpului. Mulţi nu ar lua în serios această ipoteză şi dacă ar crede-o cu siguranţă nu toţi ar şti ce ar face prima dată.
Să simţi răcoarea timpului care te presează şi te anuntă că tot ce este nu va mai fi acoperă gândurile cu o panică greu de îndepărtat.
Să facem într-o oră ce nu am făcut o viaţă întreagă, să căutăm o soluţie să prelungim ora sau să nu facem nimic?
Probabil nimic ar fi cel mai usor...
Deodată însă prin mine zboară un fior ... ce e uşor nu e nemuritor! Păşind printre dansul frunzelor de toamnă târzie şi încercând să mă feresc de vântul ca de gheaţă, m-am lovit cu privirea de inocenţa în persoană. O fetiţă de vreo 7 ani, ascunsă printre haine rupte, stătea ghemuită în colţul unei scări cu ochii spre maşinile care treceau treceau şi parcă deloc nu se opreau. De ceva vreme era acolo şi mă gândeam, oare de ce, oare ce caută atât cu privirea atentă printre roţi, oare ce simte?... M-am apropiat de ea şi brusc ochii au început să îi strălucească de bucurie, conturându-i pe chip un zâmbet dulce, ascuns parcă de tristeţea timpului. Am vrut să îi vorbesc o clipă, dar mi-am dat seama că pe moment nu o ajut cu nimic pentru că la fel cum eu fac asta aşa fac toţi şi ea ar rămâne în acelaşi loc. Şi totuşi am fost curioasă să văd ce răspuns găseşte un copil, care la o vârstă inocentă pare că a trecut prin chinurile vieţii, la o întrebare simplă :" ce ai face dacă ai afla că peste o oră ai muri?" "I-aş spune mamei că o iubesc.""Doar atât? Nu ţi-ai dori să faci ceva deosebit?" “Mama mea este deosebită pentru că este ascunsă printre stele. Atât îmi doresc, să îi spun că o iubesc!" Îmi era chiar imposibil ca după aceste cuvinte să îmi stăpânesc lacrimile, dar le-am înghiţit de dragul acelui sufleţel care mă privea în ochi şi îmi spunea atât de uşor că viaţa parcă i se rezuma la o singură stea.
Motivul pentru care copila era între cei doi pereţi era într-adevăr moartea mamei ei, singura fiinţă care îi dăduse atenţie cu adevărat şi care fără voia sa i-a redus viaţa la o stea şi un colţ plin de amintiri. Mi s-a părut deosebit sufletul acestei mici suflări … şi m-a uimit ceva neobişnuit pentru un simplu copil: mi-a spus povestea care o va urmări probabil la nesfârşit cu o calmitate stranie, ba chiar nici nu a plâns. “Oamenii mari sunt influenţabili, temători, se pierd prea repede, unii nici nu rezistă. Înainte să moară, mama mi-a spus să nu plâng decât până simt că lacrimile nu mai au sens, apoi să încerc să mă adaptez. Mi-a spus că nu voi fi niciodată singură… ea va fi alături de mine, imi va alina fiecare bătaie a inimii, imi va spune poveşti cu final fericit, mă va iubi. Tot ce trebuie să fac este să nu mă las pradă tristeţii.” Se pare că lacrimile ei nu mai au rost acum dacă nu le mai dă frâu liber…”Singurătatea nu te descurajează?”” Ai simţit vreodată că soarele răsare doar pentru fericirea ta? Ai simţit vreodată că totul depinde de propriile gânduri? Întregul univers îmi surâde ca eu să nu sufăr.” “Tu eşti sigură că ai doar şapte ani?””Tot ce mă ţine în viaţă este o putere divină, dar nu ştiu cum să o numesc…””Pentru ceea ce nu pot cei mici sunt cei mari! Cred că se numeşte puterea iubirii. Aş vrea să îţi spun ceva…”” Vezi până şi lucrurile fireşti le este imposibil oamenilor să le spună dintr-o dată!”” Eşti deosebită şi nu aş vrea să te pierzi şi tu în ceea ce este pierdută lumea în prezent… Eşti un model pentu mine chiar dacă ai o vârstă atât de fragedă. Nu ştiu cum ţi-ai format modul de a gândi, dar aş vrea să îl dezvolţi tot mai mult…” “ Tu ce ai face?” “Ce aş face dacă ce?” “ Dacă ai mai avea de trăit o singură oră?” “Aş încerca să îţi transform finalul poveştii într-unul fericit: aş căuta o familie pentru tine.”
“Tu nu ai cui să îi spui –te iubesc-?” “ Eu nu am fost prizonieră în colţurile vieţii, dar am o trăire asemănătoare… Nu aş vrea să se repete la infinit…””Dar nu ai cum să schimbi întreg univerul pentru că suntem mulţi în astfel de situaţii şi prea puţin cărora le pasă!””Mie îmi pasă!”
În timp ce mă plimb pe aceeaşi alee a vieţii monotone la fel ca acum 2 ani, amintirea chipului de înger cu zâmbetul innocent şi ochii în care puteai citi rândurile însufleţirii, mi se conturează la fel de clar şi o trăiesc la fel de intens ca prima dată.
Este ceva diferit totuşi în peisajul urban... şi chiar de nu este vorba de gândirea umană, de înlăturarea rutinei, este vorba despre secretul fetiţei. Puterea care reuşea să o ţină ca un scut împotriva morţii era chiar puterea iubirii…
Cu iubirea ne naştem, cu ea trăim, cu ea murim, dar nu mereu ştim să o conturăm pe acel tablou care ne urmăreşte neîncetat.
Din iubire unii trăiesc mai mult de o oră, pentru că stiu să asculte iubirea trăiesc chiar veşnic.
Aleea vieţii mele are aceleaşi frunze care dansează pe acelaşi vals al toamnei, dar datorită iubirii fetiţa nu mai stă singură, chinuită în lanţuri reci, ci mă ţine de mână şi îmi răspunde bucuroasă la sentimentul ce ne leagă.
Îmi amintesc trăirile ascunse printre gânduri, îmi amintesc toate iubirile simţite, dar ştiu sigur că nici una nu a fost la fel de profundă ca cea pe care o port pentru acest suflet străin, care nu aştepta nimic de la mine, care credea că voi rămâne un simplu trecător prin universul ei. Peste o oră sau peste zeci de ani dacă viaţa mea s-ar sfârşi , voi fi fericită ştiind că cineva îmi va reda bucuria de acum. Până la urmă viaţa tuturor se poate transforma într-o stea...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu